CATHARTIC (Ioan Romeo Roșiianu - Scrisori către Izoleta)
Despre Ioan Romeo Roșiianu s-a scris mult şi se va mai scrie multă vreme. A beneficiat de referințe critice elogioase pentru întreaga sa operă din partea unor critici literari mari, academicieni, poeți, prozatori, profesori universitari, care i-au apreciat activitatea literară și ziaristică; de critic, prozator și poet.
De asemenea, în calitate de Director al Editurii, ,,eCreator”, Baia Mare, Ioan Romeo Roșiianu se dovedește a fi, prin multitudinea de volume tipărite, antologii și reviste, un neobosit călător prin lumea scrisului, prin magie și prin sinele său.
A scrie despre editorul, ziaristul, poetul Ioan Romeo Roșiianu, este o mare onoare dar și o mare responsabilitate fiindcă ești nevoit să găsești formula potrivită pentru a prinde, într-o definiție elocventă și completă, atât pe omul, cât și pe mentorul și autorul de literatură, care a construit un edificiu literar solid, variat și extrem de valoros.
Avem nevoie în momentul de față de adevărați mari scriitori, mari gânditori, creatori de prim rang, fiind captivi într-o lume care se dovedește a fi tot mai acră, tot mai vrăjmasă, tot mai bolnavă. Avem nevoie de a stârpi răutatea, care se răspândește tot mai mult, tot mai înfricoșător, asemenea unui virus letal. Avem nevoie de o purificare.
Am primit de la dumnealui, cu o frumoasă dedicație, volumul de versuri ,,Scrisori către Izoleta”, apărut la Editura Detectiv Literar, București, în anul 2020. Este cel de-al treilea volum având la bază acest stil epistolar, după ce în anul 2018, apare la Editura ,,eCreator” Baia Mare ,,Scrisori de dragoste pierdută”, iar în anul 2019, la aceeași editură apare ,,Scrisori de dragoste irosită”.
Volumul cuprinde scrisori despre condiția omului și rezistența sa în anumite condiții vitrege, referindu-se la perioada nefastă a pandemiei de covid, care a avut ca efect distanțarea oamenilor, desfăcând prietenii și iubiri. Meditații profunde asupra vieții și a morții, mari semne de întrebare plutesc și vor pluti încă multă vreme asupra acelei perioade. Imaginea înfiorătoare a izoletelor, acele obiecte ale salvării, care aveau ca scop transportul pacienților infectați cu virusul ucigaș, neiertător și nemaiîntâlnit. Astfel ,,Izoleta” devine simbolul bolii, care în cele mai multe cazuri aduce moartea.
Neliniștea și frica de moarte bântuie în versurile acestui volum… ,,de după bibliotecile ticsite cu cărți stă moartea la pândă/ o văd cu coada ochiului/ îi simt respirația rece în ceafă/ o aud ascuțându-și coasa cu o plăcere de criminal în serie”, teama devine aproape de nestăpânit, aduce cu ea neputința… poetul scrie cu speranța fermă că doar iubirea îl mai poate izbăvi : ,,îți scriu cu spaima zilei de mâine și cu neputința zilei de azi/ trag cu urechea la ușa de la hol și mă amăgesc/ că aud pașii tăi venind înspre mine”, chiar amăgindu-se… (Scrisoare din domiciliul meu forțat)
Se spune că unde dragoste nu e, nimic nu e! Dar ce faci atunci când dragostea vine pe negândite și tot așa pleacă, fără să-ți prezinte vreun preaviz? Tot la fel si prietenia. În vremea pandemiei prietenia a fost greu încercată, oamenii însingurați, nu mai socializau decât pe net, fără contact fizic, fără puterea tămăduitoare a îmbrățisării… Poetul plânge pierderea : ,,Iubito, eu am apucat vremea când îmi îmbrățișam prietenii…/ eram cu prietenii, Iubito, și nici măcar frig nu mi se făcea vara/ nici măcar cald nu mi se făcea iarna/ eram cu ei, Iubito și timpul stătea în clepsidrele sparte”, rememorând cu nostalgie și regrete amare vremea când se putea întâlni cu prietenii, fără nicio restricție. (Scrisoare despre o singură viață și un sfârșit iminent)
Pierderea asta te va frânge și nu o vei trece niciodată complet. Iar, timpul, despre care se spun atâtea: că-i cel mai bun vindecător, că-i una, că-i alta, nu va putea face nimic… ,,timpul stătea în clepsidrele sparte”. E ca și cum ai avea un picior rupt care nu se vindecă niciodată perfect. Șchiopătezi și tot doare, când vremea se răcește, când ploile vin… nu putem face nimic decât, să ne resemnăm, așteptând moartea. Crâncena resemnare… ,,miroase a moarte și a pustiu în jurul meu / și nimeni nu dă alarma/ oameni resemnați cu vieți irosite/ se mint cu o bucată de pâine…), iubirea și prietenia nu ar trebui să treacă nicidecum prin aceste stări,, dușmane”, de izolare, neputință, resemnare. Nu ar trebui să devină o iluzie, o minciună, alegând moartea ca pe un crunt adevăr… ,,iubim viața pentru că este o minciună frumoasă/ urâm moartea pentru că este un crunt adevăr…” (Scrisoare despre poezie pe cord deschis).
Cel mai dificil și cel mai important lucru: să ai credință. Căci, dacă ai credință, totul se împlinește. Dar a crede cu sinceritate este teribil de dificil. Nimic nu este mai dificil. Să crezi cu pasiune, cu sinceritate, cu seninătate. Credința este pusă serios la încercare și ca urmare pierde teren valoros în fața necredinței… autorul deplânge această situație, fiind dezamăgit de exemplul negativ al celor care ar trebui să slujească credința, dar nu o fac… ,,dar tu nu și nu, Iubito, nu și nu/ tu cauți comori pe pământ și de ceruri nu-ți pasă” (Scrisoare despre bogăția lumească și sărăcia spirituală).
Astfel în sufletul poetului se acumulează frustrarea, neputința devine nesuportabilă și atunci sochează printr-un limbaj neavenit, ajunge să se îndoiască, la modul cel mai crunt, de existența lui Dumnezeu… ,,așa a fost, Iubito, a fost prima duminică/ când m-am îndoit că mă privește cineva din cer…”, tocmai de aceea cere ajutor… ,,mai știi când am rugat să-mi torni în venă vinul vechi de iubire/ cu care am vrut să mă îmbăt de tine?”… fuge departe de lumea dezlănțuită ,,așa a fost, Iubito, / și ca să am parte de liniștea dorită/ am plecat departe de lumea plină de zgomote… / ca să-mi pot auzi până la urmă inima cum bate/ pe un pat de spital.”…, îmbolnăvit și singur, strigă: ,,Unde ești , Dumnezeule la ceas de noapte și zi?” (Scrisoare despre desfrâu și sfințenie).
Nici propria noastră durere nu ne apasă atât de greu ca durerea împărtășită cu altul, pentru altul, în locul altuia, multiplicată de imaginație și prelungită în sute de ecouri. A suferi pentru celălalt este poate cea mai grea osândă și totodată cea mai grea luptă pe care o poți duce. Poetul suferă, suferă pentru, în locul, și alături de Iubita lui, Poezia. Va continua să scrie, să dăruiască, să oblogească suferinți și singurătăți, cathartic, apărat fiind de creațiile sale: ,,eroii din cărți au făcut zid în jurul trupului meu plăpând/ metaforele au dat cu poeme în ea/ cuvintele închideau ușa/ ferecau calea spre inima mea/ picturile m-au ascuns în culorile lor/ și cu respirația întretăiată desenam alte pânze…”, fiind astfel ocrotit mai are multe de spus, de făcut, de dăruit. (Scrisoare despre o moarte aparte)
Conștient fiind mereu de faptul că sufletul este o oglindă a trăirii posibile doar atunci… ,,când trupul primește hrană de la suflet/ sufletul primește de la spirit/ și spiritul de la Dumnezeu.”, astfel poezia este singura imună în fața morții, în timp ce poetul are un destin de pasăre Phoenix: ,,Așa a fost, Iubito, căci sufletul este o oglindă/ prin care poți vedea înăuntru când afară bate vântul trăirii/ când trupul primește hrană de la suflet/ sufletul primește de la spirit/ și spiritul de la Dumnezeu e stare normală…” (Scrisoare despre moartea mea și pasărea Phoenix)
La finalul volumului autorul se spovedește, purificator, în tihna bisericii, cu mâinile împreunate a rugă: ,,când lupii tineri ai vieții mele au decis să se lase dresați/…când în tihna bisericii mâinile s-au împreunat singure a rugă/ și când sfinții cu ochi orbi din altarul cu paianjeni la colturi/ surâdeau trist a binecuvântare și tihnă.”, își găsește tihna ca o binecuvântare, atât de mult dorită și căutată încă din tinerețe… el recunoscând că tristețea, durerea, singurătatea au fost cele care l-au însoțit pe tot parcursul vieții: ,,Mă doare prezentul, iubito, la fel cum nisipul scurs/ în clepsidră mi se risipește în sângele gros/ nu e nimeni lângă mine în ceasul de durere/ și durerea întreagă sunt eu…”, recunoaște greutatea păcatelor din trecut: ,, Mă doare trecutul, Iubito, că atunci mi-am stabilit/ condamnarea la moarte/… și vrea să-și găsească în sfârșit alinarea sub cortina iertătoare a cerului: ,,mă doare tot și-mi vine să trag cortina cerului/ peste sufletul meu rănit și pribeag/ mă doare că sunt mă doare c-am fost/ mă doare că n-oi mai fi pentru ziua de mâine .”
Trăind cu intensitate sentimentul inutilității vieții dar și atins de teama scurgerii implacabile a timpului, poetul știe, în egală măsură, că scrisul său are puterea de a se opune trecerii vremii, știe că e în stare să curme curgerea clepsidrelor și face acest lucru cu ajutorul penelului de aur ce are vârful înmuiat în lacul purificator al poeziei. Iubita lui, Poezia! Iată, cât de frumos încheie volumul cu promisiunea: ,,Așa a fost ,Iubito și nu știi cum va fi mâine după ce azi te-am regăsit/ erai departe de mine, Iubito și totuși aproape vibrai/ te-am strigat cu toate șoaptele aglomerate în gât/ cu toate cuvintele gemute ți-am făcut cu mâna așa a fost, Iubito când te-am chemat să ne continuăm povestea/ trecerii prin lume/ pe sâni și pe coapsele tale mai vreau să-mi adorm o vreme trăirea/ te-am găsit și nu mai vreau să mai pierd amintirea de acum/ între coperți vreau să te închid ca-ntr-un turn mireasa furată cândva/ să despart ziua de noapte, Iubito mai vreau și viața aceasta de moarte/ mai vreau să-ți arat cum din amontele vieții plutesc/ pe apa simțirii amintiri din amonte/ în aval, Iubito pustiul stă la pândă uitarea pe maluri/ și moartea-și ascute iarăși coasa.”
Putem spune că dincolo de volume, scrieri, reviste, se înalță peste timpuri, patosul, suferința, credința, speranțele CREATORULUI, Ioan Romeo Roșiianu.
Avem de a face cu un autor dăruit cu mult har, un poet interesant, editor, un prieten al scriitorilor, redactor, un jurnalist împătimit. Și nu putem să-l cinstim altfel, decât citindu-l… Vă îndemn la lecturare!