Pomenire târzie pentru Constantin (Tică) Ardeleanu
Toamna care acum mai bine de 72 de ani încuvinţase să găzduiască clipa de început a lui Constantin (Tică) Ardeleanu, acum nici măcar nu l-a mai amăgit ṣi a făcut pact cu nefiinţa ṣi s-a hotărȃt să fie ultima pentru uriaṣul om ṣi scriitor care a fost Constantin Ardeleanu.
A făcut-o nemilos, cu răutate chiar, fiindcă n-a mai vrut să fie urmată de alta ṣi s-a oprit din numărătoare la 72.
Făcȃnd-o, pentru mine, a suprimat esenţa zilelor de marţi (cȃnd ne întȃlneam) pe care a pustiit-o de prezenţa (ṣi exuberanţa cu umor devastator) lui Tică, ṣi de atunci ceasornicul cu care măsuram prietenia a devenit un instrument aberant care nu indică decȃt o viaţă lepădată prea devreme.
Pentru mine personal, trecerea în lumea de dincolo a uriaṣului prieten care mi-a fost Tică (Constantin) Ardeleanu, nu înseamnă doar doliu, ci chiar împuţinarea mea ca om.
Ḯi plăcea să-i recit la plecarea de la mine „Scurtă despărţire” de Teodor Pîcă (spunȃndu-i că pentru mine nu-i scurtă ci lungă fiindcă o săptămȃna îi o săptămȃna) ṣi acum îmi dau seama că fără să-mi doresc în astral începea să germineze o lungă despărţire la care nu m-am gȃndit.
Mă repet spunȃnd cuvinte pe care le-am spus cu ocazia morţii unui prieten comun: cȃnd moare un scriitor se stinge o lumină pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o ṣi pe care noi, probabil n-am preţuit-o suficient.
Odihneṣte-te-n pace, prietene! Adio!
P.S. Ataṣez alături, în facsimil, versurile poetului Liviu Zanfirescu, rostite ca rămas bun la înmormȃntarea lui Constantin (Tică) Ardeleanu.
