Cuvinte văzute dinăuntru
În volumul de versuri Scrisori de dragoste neexpediată (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2016), Ioan Romeo Roșiianu rămâne același explorator al iubirii și credinței cum ne-a obișnuit în Scrisori despre demoni și sfinți, asupra cărora ne-am oprit într-o altă ocazie, în același stil dulce-acrișor al scrisorilor adresate unei Iubite cu majusculă.
Spunem „dulce-acrișor” pentru că aceasta este senzația care rămâne în urma întâlnirii cu cuvintele pe care o propune „poetul” („tot atunci ți-am zis că poetul vede cuvintele dinăuntru / și tu numai din afară Iubita mea”), una care alternează împlinirea cu dezamăgirea.
Atât în ceea ce privește iubirea pământeană, dar care tinde să-și depășească propria condiție [„(Mai știi când în crucea vieții ți-am zis că te iubesc mai mult / ca pe-o viață în sine?)” versus „IUBITO, pasărea vieții mele și-a frânt aripile / și zborul ei către înalt se sfârșește în visul rămas”], cât și cea pentru Dumnezeu, care ia forme înșelătoare, locul sentimentelor curate fiind luat de dorința spre parvenire a omului de rând („IUBITO, mă tot mir de faptul că-ți strângi / cu disperare comori pe pământ / apartamente în centru cu mașini la scară și haine de lux”),
dar și a omului bisericii („preoții au vile mașini și burți nejustificat de mari într-o lume săracă / iar Isus de-ar veni ar face infarct la intrarea-n catedrala-n care / El e doar pretext de-mbogățire și spălat bani”) ori cu tentația trupului („înseamnă că la biserică mergi să-ți etalezi hainele mulate / să atragi priviri și să stârnești patimi”; „căutăm izbăvirea prin vorbă dar păcatul ne trage în jos”), și toate acestea uitând simplitatea lui Isus, a cărui iubire pentru oameni nu a avut și nu are nevoie de podoabe („Iubito, Isus a îmbrățișat lumea cu brațele sale plăpânde / pentru ca noi să respirăm liberi credința”).
Iubirea bărbat-femeie este și adevărata cale a apropierii de Dumnezeu („așa a fost când inimile băteau cu putere de se auzea / în ceruri de dragostea noastră”), iar atunci când este adevărată poate opri timpul („IUBITO în seara în care-am făcut flămânzi de dragoste iubire / cu viața timpul nostru a stat în loc”).
Chipul mamei, al bunicii și mirosul fermecat al copilăriei au darul de a îmbăta cititorul, transportându-l într-o lume fermecată, pe cât de îndepărtată, pe atât de apropiată (mama: „o să-ți spun că-n duminica aia / riscam / să te pun înaintea lui Dumnezeu”); „dintr-o dată-n aerul rece am simțit miros de colindă ca la azima / bunicii mi-a tresărit sufletul gol și-nsetat”).
Dincolo de tonul grav, sentențios, întâlnim aici umorul negru [„nici măcar tu n-ai trecut în ziua aceea pe la mine / să-mi aduci ziarul de ieri / aveam ocazia azi să mă bucur că n-am murit / că la rubrica decese nu mă regretă nimeni / nici măcar vântul (...)”], aforismul („omul fals, Iubito, nu e cel ce te minte o dată, / ci cel care după ce te-a mințit în față te privește în ochi”), jocul cu cuvintele („toate gândurile negândite Iubito mărșăluiesc / ca soldații pe frontul vieții de vest / de veste erau toate și toate erau ascunse sufletului meu de pripas”), expresii cunoscute, dar reinventate („c-o moarte pre moarte călcam cu singura viață avută Iubito”; „și ne-am vândut noi singuri, / de bunăvoie și nesiliți de nimeni”) și predilecția pentru paranteze.
În acest volum facem cunoștință cu o poezie a deschiderii sufletului spre iubire, credință și luare aminte, dar și a speranței dincolo de nesiguranță și neîncredere.