Balada jigodismului plenar
Partea I
(Fața medaliei)
Interiorul luxos al unui partid de guvernământ din România postdecembristă. Trei spilcuiți, membri marcanți ai partidului, se foiesc pe scaune, își privesc insistent ceasurile, apoi dau semnalul pentru începerea conferinței de presă.
Primul spilcuit:
Iubiți reprezentanți ai presei,
cum știți, deja-i la noi un obicei
să-i informăm prin voi pe cetățeni
de cele-nfăptuite pentru ei.
Ne-am dovedit, consider eu,
din plin marea destoinicie,
de când, prin vot majoritar,
stăpâni suntem pe-această glie.
Programul nost de guvernare,
fără pereche-n teorie,
va face ca pe-ntinsul țării
tot mai puțini săraci să fie.
Deși-s probleme cu duiumul,
ce-n timp funeste-au devenit,
precum șomajul, sănătatea, școala
și-anemicul minim venit,
ne vom lupta din răsputeri,
cum am făcut și altădată,
ca fiece român să simtă
că-n țară cârmuirea-i dreaptă.
Dar pentru asta vrem condiții
de muncă restauratoare –
fără proteste nefondate,
ce lumea induc în eroare...
Avem cu cine și cu ce
să nu dăm cinstea pe rușine,
mai înainte ca străinii
întregul neam să ni-l termine!
Al doilea spilcuit:
Cu voia voastră, dragii mei,
voi aborda-n continuare
prea delicata chestiune
a integrării-nrobitoare.
Fiind de soartă așezați
pe-acest meleag îndivinat,
ce pentru estici și-apuseni
jaf sistematic a-nsemnat,
mereu furia le-am stârnit
cu-a noastră defensivă fire,
prin care locului ne ținem,
iar trei coloși sunt amintire...
Chiar Europa neunită
își scoate-n chip istoric colții:
Toți membrii sunt egali în drepturi,
dar unii-s mai egali ca alții!
Așa că-n practică rulează
cum interesele i-o cer –
una-i viteza în Apus
și alta-n Estul neprosper,
fapt pentru care România
are statut de colonie,
unde orice e cu putință
ca tot mai agresiv răul să fie.
Stat suveran doar în zapise,
azi România-i cârmuită
nu de români, ci de oculții
din a Pământului elită,
cu-adevărat polul puterii
pentru prezent și viitor;
de-aici sunt trase sforile
care privesc orice popor...
Politica de înrobire
e fapt prin transnaționale:
Noi cu-aparența de mai bine,
ei plini de bani și osanale!
Al treilea spilcuit:
Iubiții mei, voi completa
tabloul de colegi schițat,
cu-acele neaoșe năravuri
ce mult în timp ne-au dăunat.
Dar cum prezenta conferință
are politic caracter,
la adversarii de idei
urmează eu să mă refer.
(Desigur, nu-i de neglijat
contextul psihic general,
căci prin nemuncă și-apatie
e neamul nost proverbial...)
În plan politic, vasăzică,
tâlnești atâta-nverșunare,
că adversarii-ți sunt dușmani
și urmă nu-i de conlucrare.
Ăsta-i motivul pentru care,
proiectele în derulare
de guvernanții-n exercițiu,
n-au parte de finalizare
când ceilalți se văd la putere,
ci-ndată sunt abandonate,
și astfel țara-n cerc se-nvârte
sau, precum racul, dă în spate...
Cum bravii noștri opozanți
au însușiri de subcomuni,
pe drept cuvânt de ei se spune
că nici să fure nu sunt buni.
De-aceea, dacă-i de ales
între un prost și-un hoț versat,
mai bine te-nsoțești cu hoțul
decât cu prostul obstinat:
Un prost doar pagubă produce,
îndeosebi când e fudul,
pe când cu hoțul șanse ai
să fii cândva și tu sătul!
Partea a II-a
(Reversul medaliei)
Undeva, într-un cătun izolat și neelectrificat, o căsuță prăpădită, formată dintr-o tindă și o odaie, în care lumina serii reci de-abia pătrunde printr-un gemuleț cât palma. În odaia tristă și cumplit de sărăcăcioasă, se poate vedea doar o sobă veche de tuci, în care focul arde cu flacără vioaie și parcă fără pic de căldură, o masă șubredă și trei scaune pe măsură, două lavițe pline de felurite trențe (haine, așternut, învelitori), lavițele fiind lipite de peretele negru de fum și situat față-n față cu ușa din scânduri grosolane și prevăzută cu zăvor, iar sub geam se află un prici ca vai de el, în care – acoperite cu bulendre (o plapumă slinoasă și două pături găurite) – stau îmbrățișate trei ființe: la mijloc mama, o femeie cu trăsături frumoase, dar atât de slăbită din pricina bolii că de-abia mai respiră, la dreapta ei un băiețel ca la vreo șapte ani, iar la stânga ei, lipită de inimă, o fetiță de cel mult cinci ani. Copiii (el brunet și ea blondă, dar ambii cârlionțați), nu mai plâng, ci trag cu urechea la răsuflarea șuierătoare a mamei și caută cu nespusă gingășie să-i transmită un dram de putere prin căldura trupușoarelor lor.
Deodată, cu un efort supraomenesc, bolnava se ridică în capul oaselor, își împreună palmele și începe să se roage cu ardoare:
O, Iisuse și Maică Preacurată,
eu n-o să mă mai pot întoarce
de pe drumul
care duce către veșnicie,
deși, tare mi-aș fi dorit
să fiu alături de-ai mei pui,
măcar până le vor crește aripile,
cu care să-și ia zborul
spre lumina unui trai
cu adevărat uman.
Îi las pe amândoi
în dumnezeiasca voastră grijă
și faceți cu ei
ceea ce eu
nicicând n-aș fi putut
în marea mea nevolnicie.
Amin.
Apoi îi sărută și-i îmbrățișează, după care se întinde cu un oftat pe pat, închide ochii și în colțul gurii arsă de febră, lasă să-i înflorească zâmbetul omului ce încet-încet se desprinde de cele lumești...Îndată după asta , trântind ușa șubredă de perete, intră în casă el, soțul și tatăl, atât de beat, încât nu se poate ține pe picioare, așa că realmente se prăbușește pe una din lavițe, unde începe să sforăie de se cutremură pereții afumați ai magherniței. Dar bolnava nu-l aude și nu-l vede, însă copiii aud și văd și tocmai de aceea, pieriți de spaimă, se strâng și mai tare lângă trupul împuținat al mamei.