UK Bookmakers

Disputa dintre maramureșenii autohtoniști și regățeni, în primul deceniu de după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Scris de Dr. Ilie Gherheș . Posted in Cultura


Între 2 decembrie 1918 și 4 aprilie 1920 Consiliul Dirigent de la Sibiu a avut rolul de guvern provizoriu pentru Transilvania. La 25 ianuarie 1919 acest for juridic decretează reorganizarea administrativă a teritoriilor intracarpatice unite cu Regatul România. Sunt organizate, ca atare, 23 de județe cu 23 de prefecți, cărora li se vor adăuga încă trei prefecți „pe lângă” primarii orașelor Cluj, Arad și Sibiu.
În Maramureș a fost instalat primul prefect român în persoana dr. Vasile Chiroiu, la 28 aprilie 1919, care a rămas în funcție până la 4 aprilie 1920. Acesta a depus jurământul de credință încă din prima zi față de Regatul România, pe același drapel tricolor brodat de surorile Mihalyi, pe care au jurat și membrii Consiliului Național Român din Maramureș, în 22 noiembrie 1919, în fața preotului Simion Balea din Săpânța.

Respectivul drapel a cărui pânză fusese donată de către tribunul Vasile Goldiș a fost purtat de către maramureșeni pe câmpul de la Alba Iulia; detașamentul românilor maramureșeni cu credențional fiind cel care a deschis defilarea tuturor delegațiilor. Între 22 noiembrie 1918 și 28 aprilie 1919 conducerea județului a fost exercitată de către președintele Consiliului Național Român Comitatens din Maramureș, dr. Vasile Chindriș, iar faptul că noul prefect, investit oficial, a fost pus să jure și că a jurat pe același drapel, denotă legitimitatea actului de la 22 noiembrie 1918. De asemenea, gestul noului prefect sugerează ideea că și acesta își extrăgea puterea tot de la popor, tot de la voința acestuia, exprimată atât local - la Sighetul Marmației, cât și validată, apoi, la Alba Iulia. De altfel, bănățeanul dr. Vasile Chiroiu îl secondase  pe dr. Găvrilă Iuga în organizarea companiilor de voluntari de la Darnița, de lângă Kiev, în anul 1917.

Competiția intraetnică dintre românii maramureșeni, care se socoteau îndreptățiți să fie invitați la masa țării, a „noii țări” și ceilalți români, respectiv din Banat, Ardeal sau Regat s-a declanșat odată cu instalarea primului prefect al regimului românesc, când a fost preferat bănățeanul Vasile Chiroiu în detrimentul unor lideri naționaliști locali, care își dovediseră deja loialitatea față de România. Acestora le-a „căzut rău” și au privit-o ca pe o ofensă această decizie căci, apreciau ei, că după ani de „lupte naționale”, de persecuții din partea fostelor autorități austro-ungare, ar fi fost firesc, ca acum când soarta le surâdea și lor să devină, să fie alintați la sânul noii patrii-mamă, Regatul România. Aici în Maramureș se dezvoltase un puternic curent etnic național, o etnocrație românească, iar miezul acestei ideologii, al acestui crez, îl constituia neamul ca instituție istorică de bază, perenă, subsecventă. Sub auspiciile invocării „spiței de neam”, confirmate regulat de către regalitatea maghiară, românii maramureșeni au dezvoltat o identitate națională românească mai aparte, o societate virilocală, iar ceea ce documentele medievale numeau „Țara Maramureșului” avea ca element definitor neamul de sânge, evident, întotdeauna etnic românesc.

Pe de altă parte, regățenii implantați în județ se comportă aici cât se poate de firesc, ei nu vin ca și cuceritori; în același timp nu se lasă impresionați deloc de colecția de blazoane nobiliare ale indigenilor, ei având, pe lângă argumentul etnic și pe cel al purtării războiului pentru dezrobire, de partea lor; unii dintre ei fiind în focul luptelor din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz, iar alții făcând parte chiar din vestita oaste care a așezat opinca pe Parlamentul maghiar, la 4 august 1919.

În același timp, așa-zișii venetici sau așa-zisele vinituri sau zânituri, ei au cu ei propriul sistem de evaluare și de reevaluare identitară, rămânând deocamdată uluiți doar în fața realității, în general, dar nu complexați și, nicidecum, timorați. Ei descoperă că aici, în Maramureș, casele și porțile de lemn, bisericile și crucile se construiseră și se ridicau și atunci, fără să se bată nici un cui de fier, că acestea se țin „întreolaltă” doar prin măiestria chiotorilor și a acestor cuie de stejar sau lemn de tisă, iar maramureșenii realizaseră, până la acea dată a Marii Uniri, cele mai înalte construcții de lemn din lume. Cu fiecare zi apoi, petrecută împreună, uvertura administrației regale regățene descoperă spiritul de lemn al Maramureșului, cultura populară locală, economia autarhică, precum și că valențele autentice ale tuturor manifestărilor spirituale se identifică și se validează în tradiție și în forța neamului, ceea ce dă și gloria istorică a Maramureșului.

Precizând, încă o dată, că noul val al administrației naționale românești nu a fost primit cu „pâine și cu sare”, să mai adaug că, odată cu preluarea personalităților locale de către partidele politice naționale, cu disiparea energiilor etnice sub flamura ideologică s-a diversificat și potențat, poate, și posibilitatea denigrării alterității, sub imunitatea afirmațiilor politice, apelându-se tot timpul și la invocarea originii lor, alta decât cea curat românească sau neaoș-românească; în acest fel atât maramureșenii pe regățeni, cât și invers, se blamau și acuzau cu tot felul de etnonime investite cu valențe de ocară.

Mai ales în publicația „Maramureșul” care apărea la Vișeul de Sus și era susținută și întreținută în primul rând de către dr. Vasile Filipciuc și dr. Găvrilă Iuga, doi dintre membrii locali marcanți ai Partidului Național Român și apoi ai Partidului Național Țărănesc, cei nou-veniți erau numiți, pe lângă intruși, venetici, șarlatani, lichele, escroci, lifte, căpcăuni și cu aloetnonime denigratoare precum: țigani, greci, ciurari, căldărari, lingurari ș.a.

Bineînțeles că odată alunecând pe acest tobogan al denigrărilor și invocându-se puritanisme genetice, istorice, exagerările se înmulțeau și într-o tabără și în alta. Astfel că patriotului dr. Vasile Filipciuc i se scormonește în biografie și se amintește de o pretinsă poveste a venirii neamului său în zonă cu o traistă de galbeni, o comoară găsită prin Galiția, și că nu ar fi la origini, chiar „tistaș”, adică curat maramureșean, că încă i s-ar mai vedea … și „că a venit cu ciucuri roșii, „de rutean”, astfel încât „nici opinia lui n-ar fi literă de Evanghelie”. În aceeași notă belicoasă ziaristul dr. Vasile Filipciuc este poreclit „Pălinciuc”, „Horinciuc” ș.a.1

Citind cu un anumit răsfăț intelectual astfel de articole, în sensul descoperirii unor adevărate pagini literare de pamflet bun românesc să nu uit să remarc și doza de răutate, zoaiele deversate în societate, în rândul publicului maramureșean interbelic; faptul că insertul acesta de igienizare etnică, de chirurgie istorică dureroasă a încetinit, cu siguranță, procesul de coagulare etnică, socială și, mai ales, administrativă, spre marea bucurie a celor neîncrezători în unirea noastră deplină.

De foarte multe ori noii veniți, cei „rătăciți” pe aceste meleaguri, dar care, la început, chiar credeau că aveau de îndeplinit un destin istoric, național, cultural și social, au avut însă parte de multă descumpănire, deși ei spuneau că nu cer nimănui dreptul de a trăi aici în Maramureș și că „acest drept nu-l cumpărăm cu bani și nici cu intervenții”.2

În aceeași idee ei constată: „de aceea mulți, foarte mulți sunt care din începutul descălecării lor în Țara lui Dragoș au de înghițit paharul amar al decepțiunii și amărăciunii chiar când au venit cu cugetul curat de a munci pentru propășirea neamului”.3

Fiind tot timpul respinși, unii dintre ei se apără și îi consideră pe maramureșenii care îi incriminează că au „suflet de viperă”, că sunt „inconștienți”, „anormali” în raport cu momentul istoric, deoarece ei nu au venit în Maramureș „prin grația nimănui”, iar „altarul Maramureșului” este „al patriei noastre întregi și a tuturor”.4

Energizarea acestui conflict, cu totul și cu totul artificial, se producea cu fiecare provocare și cu oricare răspuns, evident. Ramforsarea celor doi combatanți colectivi atingea cote alarmante, iar uneori se apela la moștenirea istorică, la invocarea faptului că românii din ținutul Bedeului (atunci în Cehoslovacia), deși slavizați, refuzau să se căsătorească în alt neam,  motivând cu moștenirea lor istorică, românească sau chiar dacică. În acest sens se mergea până la supralicitarea calității de maramureșean, așa încât până și deosebit de prestigioasa familie Doroș stătea într-o mare dilemă, la o evaluare mai atentă, fiind abia la a două generație.5 Cei din regat refuză să înțeleagă astfel de puritanisme și spun că ei în România i-au primit, cu dragă inimă, pe toți, atât pe ardeleni, cât și pe bănățeni sau maramureșeni, în timp ce aici, în nordul țării, până și cei din Ardeal sunt socotiți vinituri, venetici, existând până și drumuri ale Ardealului, care plecau din Sighet sau din Baia Mare.

Poate că punctul culminant al acestei dispute, de-a dreptul păcătoase, l-a constituit găselnița cu amenințarea, de către dr. Vasile Filipciuc, în articolul „Neputința și prostia”, publicat în nr. 9 al gazetei „Maramureșul” din anul 1926 în care le rezervă expres că „pe șarlatanii veniți de aiurea”, îi va trimite, ajutat de către dr. Găvrilă Iuga, înapoi, cu trenul Vaida, „gratuit și bucuros”, peste vechile vămi.6

Amintirea „vechilor vămi” și invocarea repetată a marotei cu „trenul lui Vaida” avea darul de a-i învârtoșa și mai tare pe cei veniți din Vechiul Regat. În acest context și în acest sens, Radu Dragomir, șeful gării din Sighet  în articolul „Iarăși problema veneticilor”, el însuși unul dintre aceștia, preciza că el este slujbaș al statului, că ziariștii de la „Maramureșul” ar fi bine să nu generalizeze lucrurile și atitudinile, arătând că, în fapt, altădată, ar fi fost buni banii primiți de la Tache Ionescu, „bătrânul Brătianu” sau alți regățeni, de către chiar unii dintre cei care îi favorizează pe colportori: „Cu câțiva ani înainte de războiu veneticul… Tachi Ionescu a dat dlui Ioan Mihaly de Apșa zece mii de zloți pentru nevoile culturale ale românilor, de față fiind regretatul preot Lucaci și părintele Brebanu…

Din acești bani și alte sume date și de alți oameni politici între care bătrânul Brătianu s-au cultivat în străinătate mulți tineri români de dincoace între care dl Dr. Vasile Kindriș fruntașul part. naț. din Sighet.” 7

 Articolul trădează, în același timp, o finețe deosebită ziaristică, deoarece se folosește în mod obsedant și enervant de perfectul simplu al verbului „a fi” (considerat oltenesc, zeflemitor și ofensator în zonă: „cum spusei” și „stăm (vorbesc la plural fiindcă suntem mulți)”, „după cum spusei” sau pluralul de majestate. Disputa a fost aplanată, dar nicidecum stinsă, odată cu luarea de poziție a lui Ilie Lazăr și Ion Bârlea, primii doi lideri țărăniști locali: „Subsemnatul (Ilie Lazăr, n.a. I.G.) și dl. Dr. Bârlea, care suntem reprezentanții part. naț. mar. la centru, ne desolidarizăm complet de campania antiregățeană a foii dela Vișău”.8

 

Note:

  1. Gazeta Maramureșană, an VII, nr. 25, 18 iunie 1926, p. 1;
  2. Idem, nr. 14, 2 aprilie 1926, p. 1;
  3. Ibidem;
  4. Ibidem;
  5. Ibidem, p. 2;
  6. Ibidem;
  7. Ibidem;
  8. Ibidem.

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2017