UK Bookmakers

Fortificaţii feudale maramureşene (între secolele X-XVIII)

Scris de Teofil Ivanciuc. Posted in Cultura


Ţara Maramureşului este ca o cetate naturală, zidurile sale fiind munţii care îl înconjoară pe trei laturi , iar poarta, culoarul Tisei, adică îngusta Poartă a Hustului. Acesta este motivul pentru care numărul cetăţilor feudale maramureşene propriu-zise a fost mai mic, în comparaţie cu alte regiuni, mai expuse.
Începând cu finele secolului al XII-lea, Maramureşul (devenit mai apoi comitat) s-a aflat între hotarele regatului Ungariei şi apoi ale Imperiilor Hasburgic respectiv Austro-Ungar, până în anul 1918, când a fost rupt în două şi împărţit între România şi Cehoslovacia (mai apoi URSS, iar azi Ucraina).
Fortificaţiile regiunii au fost ridicate pe văile Tisei, Izei şi Bârjavei, doar două fiind excentrice: Boureni (aflată în pasul spre Polonia) şi Coştiui, plasată lângă un zăcământ de sare dintr-o microdepresiune izolată.


Cercetătorii istoriei regiunii au început să caute cetăţile de aici încă din secolul al XIX-lea. Printre ei, Ioan Mihalyi de Apşa , care a menţionat castelul Coştiui, cetăţile Visc, Bărănica, Dolha ori Hust, dar care a transformat toponimul Gruiul Varului de la Dragomireşti în Gruiul Valului, apreciind eronat că ar fi vorba de o cetate.
Szilágyi István  s-a ocupat puţin de cetatea Visk dar şi de misteriosul „locus castri Ovar” din zona Săliştea de Sus-Săcel.
Soós Elemér  a studiat amănunţit fortificaţiile maramureşene Bărănica, Dolha, Hust, Boureni, Coştiui, Teceu şi Visc.
În anul 1923 Márton Roska a întreprins primele sondaje arheologice în Maramureş, la Cuhea, Ieud şi Săliştea de Sus, sondaje rămase fără rezultat (deşi la Cuhea şi Ieud, Radu Popa a făcut descoperiri câteva decenii mai târziu). „Nici o urmă de aşezare sau vieţuire nu s-a găsit” menţiona acesta. Săpăturile sale în căutarea „palatului lui Dragoş” de la Cuhea, au fost efectuate cu ajutorul sigheteanului Ion Bârlea, cunoscut folclorist dar şi arhivist, pasionat de istorie.
Alexandru Filipaşcu  a redat în principal informaţiile furnizate anterior de către Ioan Mihalyi de Apşa, aducând ceva date noi despre cetatea Hust.
În anii 1950, directorul muzeului sighetean Francisc Nistor, a demarat o serie de cercetări de suprafaţă şi sondaje restrânse, identificând pe teren fortificaţiile de la Onceşti, Sarasău, cetatea preistorică de pe Dealul Solovan etc.
Pe baza cercetărilor sale, în anii 1964-1965, Hadrian Daicoviciu (împreună cu O. Bandula, I. Glodariu, Fr. Nistor, şi J. Németi) au dezvelit turnul feudal (dar şi aşezarea dacică) de la Onceşti .
În anul 1956 a sosit în Maramureş pentru prima dată Radu Popa, acesta identificând urmele feudale de la Cuhea, pe care le-a dezvelit cu începere din 1964. El a întreprins în anii  ’60- ’70 o serie de campanii arheologice şi de sondaje, dezvelind, printre altele, reşedinţa fortificată de la Cuhea, cetatea de la Sarasău  etc. În decursul campaniilor sale, el a fost ajutat de Mircea Zdroba, Carol Kacsó, Ioana Popovici, Németi Janos, Ioan Glodariu, Radu Harhoiu, Georgeta Maria Iuga şi alţi cercetători.
Pe malul ucrainean al Tisei, în anii din urmă s-au făcut descoperiri importante la Mănăstirea Peri (săpături de A. A. Rusu, P. Szöcs Péter, V. Kotigorosko – cel care a întreprins majoritatea campaniilor arheologice din Maramureşul ucrainean, V. Marina, V. Ciubotă, M. Zelea sau V. Mizgan) dar şi la Slatina-Cetate şi Biserica Albă (săpături de V. Vasiliev, A. Rustoiu, E. Balaguri şi V. Marina), aceasta ca să amintim doar câteva din descoperirile din apropierea Tisei.
O sinteză recentă despre cetăţile medievale de pe teritoriul românesc  a enumerat fortificaţiile Onceşti, Bogdan Vodă, „locus castri Ovar” şi Sarasău.
Cele mai complete şi recente lucrări maghiare de sinteză au identificat 11 fortificaţii feudale maramureşene pe ambele maluri ale Tisei , iar cercetătorul români Carol Kacso a găsit doar 6 cetăţi în Maramureşul de la sud de frontiera cu Ucraina : Bogdan Vodă, Onceşti, Coştiui, Sarasău, Remeţi şi Săcel-Sălişte.
Subsemnatul a repertoriat (prin cercetări bibliografice, de arhivă şi de teren) 16 de fortificaţii: şase cetăţi feudale, o mănăstire fortificată, patru case fortificate,  două cetăţi regale şi două castele, dintre care şapte se află azi pe teritoriul românesc: Sighet-două fortificaţii, Sarasău, Bogdan Vodă, Onceşti, Coştiui, Remeţi şi Săcel-Sălişte, plus fortificaţiile nesigure pentru care deocamdată nu există suficiente dovezi pentru a le dovedi existenţa.
Iată în continuare repertoriul acestor puncte întărite:

Cetăţi feudale

1. Sarasău. Cetate feudală pe un vârf izolat de deal (cu diametrul mare de 28 m, având pe trei laturi şanţ şi val de pământ de maxim doi metri înălţime, care a fost dotată probabil cu două palisade de lemn, una pentru susţinerea valului, iar alta pe creasta acestuia). Cetatea a sfârşit incendiată şi a fost datată, cu rezerve, în sec. XII-XIII, aceasta aparţinând familiei Codrenilor care i-au dat pe doi din cei mai timpurii voievozi maramureşeni cunoscuţi, Erdeu şi Oprea.
2. Onceşti. Cetate feudală amplasată pe un vârf de deal, cu diametrul de 60 m, protejată de un val şi şanţ de apărare. În mijloc s-a aflat un turn de piatră zidită cu mortar, cu zidurile groase de 2,5 m şi latura de 7,5 m. A avut două faze de construcţie, turnul fiind faza a doua, ridicat iniţial din lemn şi apoi din piatră. Datată probabil în prima jumătate a sec. XIV, a sfârşit incendiată în cursul aceluiaşi veac. A aparţinut Bârsăneştilor, atestaţi  prin Stanislau fiul lui Stan în anul 1326.
3. Slatina (Solotvino, azi în Ucraina). Aşezare feudală timpurie (sec. X-XII), situată pe un pinten de terasă în apropierea ocnelor de sare, posibil slavă, dar care a refolosit o fortificaţie ridicată în perioada dacică. Întăritura s-a întins pe 3000 mp, având val, palisadă şi şanţ pe latura accesibilă.
4. Criva Mică (Belavar, Belovareţ, azi în Ucraina). Aparţinând Codrenilor, a fsot menţionată în anii 1415 şi 1473 (ca „Cetatea Albă”), datând probabil din sec. XIII-XIV. Nici o urmă nu s-a păstrat până azi.
5. Bărănica (Baranka, Bronyka, azi în Ucraina). Situată pe valea Bârjabei, a fost menţionată în anul 1321, la 1351 fiind deja ruine. A fost un turn-reşedinţă de piatră, cu patru etaje, tipic pentru romanicul târziu, cu incintă. Atribuită cavalerului semilegendar maghiar Ubul, în mod hazardat, deoarece fii săi au stăpânit de fapt cetatea Potok de pe Someş.
Legat de cetatea Bărănica s-a păstrat şi o frumoasă legendă. Se spune că la un moment dat, aceasta a devenit cuib de tâlhari. Pentru a scăpa de ei, locuitorii satului de la poale i-au atacat într-o noapte, mânându-şi în frunte vitele pe coarnele cărora au legat făclii aprinse. Tâlharii, speriaţi, se aruncară de pe ziduri, şi azi păstrându-se pe o piatră o urmă de copită, de la calul căpitanului...
6. Boureni (Ökörmező, Mizshirja, azi în Ucraina). Cetate palancă, a fost ridicată în sec. XVI, pentru protejarea drumului spre Polonia de pe valea Neagova. În anul 1723 avea o palisadă puternică de pari de lemn, reparată în 1727 şi părăsită după anul 1732. A avut două porţi, cazărmi şi o casă a comandamentului.
7. Cetatea veche din hotarul dintre Săliştea de Sus şi Săcel („locus castri Ovar”, adică Cetatea Veche), menţionată în anul 1505, căruia i se atribuie o spadă cavalerească care se afla în secolul XIX în muzeul şcolar al Liceului reformat din Sighet.
Alte palănci, temporare, au fost menţionate documentar în pasurile Copilaşu (spre Galiţia, deasupra Poienilor de sub Munte), Moldovei (în Tarniţa Bălăsânii iar mai apoi, pe Prislop), Şetref (spre Ardeal), Săpânţa (spre Ardeal), Piatra Ţiganului-Bârsana (în timpul luptelor feudale interne sau la atacul tătarilor) etc.
Cea mai veche palancă a fost cea din Poarta Hustului, ridicată încă înainte de zidirea cetăţii. Dar şi în anul 1629 se ştie că „se ridică bariera” la Hust, de către toţi oştenii comitatului. În 1677, porţile şi diviziunile au pus pedestraşi la palăncile din pasurile montane astfel: la Săpânţa - 200 de oşteni, la Sighet - 100, iar la Hust - 100 .
    În afara cetăţilor bine cunoscute, documentele medievale mai menţionează o fortificaţie neidentificată pe teren: cea de la Apşa, de pe dl. Cremeniţa, unde în anul 1456 se afla un zid de cetate.
Reşedinţe fortificate

8. Bogdan Vodă. Locuinţă fortificată, plasată pe un promontoriu de cca 2000 mp aflat deasupra râului Iza. A avut laturile de 12 pe 9 m, temelia-parter fiind ridicată din bolovani de râu, iar nivelul doi, din lemn. Fortificaţia a constat într-o palisadă de stâlpi mari de stejar, întinsă pe două laturi şi un şanţ de apărare. Incendiată de două ori, a avut două etape de construcţie, ultima dată fiind distrusă în jurul anului 1350. S-a încercat reconstituirea sa şi sub forma unui turn-locuinţă cu 1-2 niveluri din lemn, pe fundaţie de piatră. Reşedinţă a voievozilor Bogdăneşti, aceasta a fost arsă, probabil, de către cnezii Giuleşteni.
9. Sighet - Casa Fiscului. Casă fortificată construită de către comitele Bethlen Istvan pe la anul 1630, ajunsă apoi în posesia Fiscului şi ulterior la familia Teleki. Situată la câţiva paşi de Biserica reformată şi de Casa comitatului, a fost înconjurată cu ziduri, având un bastion rotund la intrare şi fiind înconjurată cu şanţ, palancă de stejar şi ulterior cu ziduri. A fost demolată în anul 2002, pe locul său aflându-se azi părculeţul Catedralei Ortodoxe.
10. Sighet - Kammer Haus (Casa Cămării). A fost sediul Cămării Sării, cea mai importantă instituţie economică din Comitatul Maramureşului. Despre aceasta nu am afla deocamdată date istorice. Conform unui desen din anul 1744, Casa a fost fortificată, fiind înconjurată cu un zid de piatră. După anul 1859 a fost transformată radical, azi aceasta adăpostind Liceul ucrainean „Taras Sevcenko”. În curte, pe latura dinspre vest se mai păstrează părţi din zidul care o înconjura odinioară.
11. Hust (azi în Ucraina) – Casa Domeniului Cetăţii (Bethlen). Conform desenului din 1744 aceasta a fost fortificată cu ziduri, alături fiind Casa Cămării Sării, care era protejată de o palancă de lemn.
    Alte posibile reşedinţe fortificate au fost impozanta Casă a Comitatului din Sighet, reşedinţa cnezilor din Giuleşti (surprinsă, probabil, de către Radu Popa la 10 m est de altarul bisericii noi, într-o zonă cu înhumări recente ceea ce au făcut imposibile cercetările arheologice), casa voievodului Ioan de la Rozavlea (şi, tot acolo, curia domeniului Hust), probabil şi Oficiile Sării din Bocicoi şi Buştina (ultimele aflate azi în Ucraina).

Castele feudale

12. Dolha (azi în Ucraina) castel feudal („domum lapideam”), ridicat în anul 1460 de Ambrozie de Dolha, care a fost nevoit să îl demoleze în 1471. La faţa locului nu se mai păstrează urme vizibile.
Actualul castel (ridicat în apropierea primei fortificaţii), a fost datat la finele sec. XVII, devenind castel al familiei Teleki până în anul 1920, azi servind ca sanatoriu TBC.
Castelul de formă pătrată, are turnuri de colţ octogonale, un turn de poartă ridicat în 1774, planul aproape pătrat, zidurile exterioare având lungimile de 65 x 65 m, elementele arhitectonice păstrate fiind de factură barocă. Grădina castelului, salvată miraculos, păstrează mai mulţi arbori seculari.
13. Coştiui. Ceramica de sec. XIII-XIV găsită la faţa locului par să împingă începuturile acestuia mai devreme decât se ştie din documente.
Sediu al Cămării Sării, castelul a fost menţionat explicit în anii 1474, 1479, 1495 etc. Proprietate regală, a fost zălogit în 1511 lui G. Perenyi, revenind la rege în anul 1516, pentru ca, în 1522, regele Ludovic II să îl doneze surorii sale, Maria. În 1525, vicecămăraşii rezidenţi în castel ţineau acolo abuziv slugi pe care le plăteau din banii sării regale. A fost reparat în 1539 pentru a face faţă posibilelor atacuri ale turcilor.
Prefecţii salinei au fost acuzaţi de ţinere de chefuri în anul 1600. În 1615, Castelul cămării era înconjurat de o palancă care împrejmuia cele două incinte. Preluat de Bethlen Gabor pe la 1630, acesta îl reface în piatră (denumit „Domus Muratam”) în anul 1643. Apoi trece, împreună cu alte moşii, la Apaffi Mihalyi şi soţia sa, Ana Bornemissza (pentru 100 mii taleri imperiali) care îl refac din nou, în piatră, pe la anul 1674, primind aspectul pe care îl păstrează în linii mari, şi azi.
În 1749, Direcţia salinară s-a mutat la Sighet, castelul începând să se ruineze. Din anul 1755 se păstrează un desen al acestuia. La 1767 era în stare proastă, iar în 1775 şi 1776 s-au adus acuze grave de corupţie: din castel dispăruseră peste 3000 florini, mari cantităţi de vin etc. În urma anchetei unul dintre vinovaţi a fugit, un altul fiind arestat. Reparat după cutremurul din 1834, castelul a rămas birou salinar până în 1934, anul închiderii minelor de la Coştiui, din 1958 devenind şcoală, până în ziua de azi.
Castelul are subsol, două niveluri, iar coridorul scării este boltit. Doar beciul şi latura nordică par originale. Sectorul respectiv pare să fi fost iniţial un donjon cu plan patrulater, având pereţii mai groşi ca în restul clădirii. Din vechiul castel s-a mai păstrat şi fântâna din curte, iar contraforţii de pe latura estică sunt mai recenţi decât restul construcţiei.
Alte posibile castele maramureşene s-ar fi putut afla la Sighet Cămara (menţionată în sec. XVI pe malul Tisei, unde o descriere din 1783 amintea Oficiul de transport al sării, care de departe „arăta ca un castel”  şi care s-a numit mai târziu Kreuz Kammer, deoarece avea planul în formă de cruce) şi la Slatina (azi în Ucraina), unde baronul Stoica a avut o reşedinţă atestată în 1767.
Curiile nobiliare de la Sarasău (Man şi Iurca), Tisa (Szaplonczai), Călineşti (Iurca), Săpânţa (Kevali), Cuzi etc., sunt de dată mai recentă (sec. XVIII-XIX) şi nu pot fi încadrate ca fortificaţii feudale.

Mănăstiri fortificate

14. Mănăstirea Remeţi. Singura mănăstire catolică din Maramureşul medieval, cea de la Remeţi, a fost atestată în anul 1363, fiind distrusă în anul 1554, odată cu Reforma. A aparţinut călugărilor paulicieni, care au comis multe abuzuri (ocupări cu forţa de moşii româneşti etc.), ei fortificându-se pentru a face faţă represaliilor păgubiţilor, mai ales că toate celelalte mănăstiri pauline din Ungaria erau fortificate. Mai multe „Domos lapideas”(case de piatră) au fost  atestate aici într-un inventar din anul 1554.
La faţa locului (în curtea bisericii ortodoxe din localitate) se află încă în picioare mica biserică de piatră a mănăstirii, care şi-a păstrat destul de bine caracterul gotic. La nord şi vest de biserică se văd fundaţiile unui zid gros de 80 cm din piatră cu mortar, posibil din fosta incintă fortificată. Un istoric care a publicat în 1867 o scurtă descriere a bisericii , spunea că la nord de aceasta se mai vedeau zidurile vechi ale mănăstirii.
    Alte posibile mănăstiri fortificate au fost cele de la Peri (unde se spune că zidul de incintă s-a dărâmat în sec. XVII), Sârbi şi Biserica Albă, acolo unde au fost atestate construcţii de piatră.
    Oraşele regale maramureşene (Visc, Hust, Teceu, Câmpulung şi Sighet) au avut, fiecare, câte o biserică romano-catolică devenită reformată în sec. XVI, care par să fi fost fortificate în sec. XVI-XVII, dar despre care nu deţinem foarte multe date, bisericile din Visc şi Hust fiind singurele care şi-au păstrat zidurile de incintă până în ziua de azi.

Cetăţi regale

15. Visc Cetatea a fost construită ca fortificaţie feudală (a familiei Ujheli) după anul 1281, în piatră. După 1300 a devenit regală, fiind „de cea mai mare trebuinţă pentru apărarea oaspeţilor noştri”, adică a coloniştilor aduşi de regalitate în Maramureş.
Situată pe un pisc de deal, cetatea avea suprafaţa de 400 mp, şanţ dublu de 2 m adâncime şi 10 lăţime şi un val mare de pământ. În etapa a doua, aceasta s-a înconjurat cu ziduri. Prin secolele XVI-XVII a trecut în posesia comitatului, fiind din nou reactivată cu funcţii militare în turbulentul secol XVII, după cum o atestă documentele de epocă.
Astfel, în 1602 Comitatul ajuta la întreţinerea cetăţii, iar în 1684 Maramureşul dădea 50 de oameni pentru paza cetăţii Visc.
16. Hust
Se spune că cea mai puternică cetate a Maramureşului ar fi fost construită în anii 1090-1091 de către regele maghiar Ladislau, mai întâi din lemn, iar ulterior de piatră. Aceasta ar fi fost distrusă de tătari la 1242, şi reconstruită în 1271. Alţii consideră că Hustul ar fi aparţinut Principatului Galicia-Volhynia din 1281 până în 1321, când a fost preluată iar de către maghiari.
Cetatea regală a fost menţionată cert în anul 1351, iar primul castelan în 1353. În timpul represaliilor moldovene din anul 1469, locuitorii oraşelor regale s-au refugiat acolo din faţa spătarului Filip Pop. În timpul războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514), magnaţii din regiune s-au refugiat în cetatea pe care răsculaţii n-au atacat-o.
În 1530, regele ungar Ioan Zápolya a arendat domeniul Hust lui Tomas Nádassy. Acesta l-a pus castelan pe Crisfofor Kávassy, care-l reţinu în cetate pe gravorul Nicolae (ce execută acolo opere de artă - printre care pictarea capelei şi poate a confecţionat bani falşi - cum s-a dovedit mai târziu, în timpul şederii sale în cetatea Muncaci).
În septembrie 1555, regina Ungariei, Isabela, dădu ordin să se asedieze cetatea fidelă habsburgilor. Garnizoana rezistă un an şi jumătate, până la 20 ianuarie 1557, când se predă datorită  foametei. La acel moment, Hustul se mai baza doar pe 12 apărători buni de luptă.
În septembrie 1586, fostul domn muntean Petru Cercel, fu întemniţat în cetate, de unde evadă un an mai târziu, pe 30 august 1587, coborând pe geam cu ajutorul unei funii confecţionate din haine şi aşternuturi.
La 1593, principele Sigismund Báthory poposi aici, iar în 1594, o armată din 40.000 de tătari atacă cetatea (condusă de Gáspar Kornis). Acesta dădu daruri bogate hanului, pentru a scăpa de asediu. În anul 1599, trupele imperiale conduse de Gyorgyi Basta au cucerit cetatea.
În 1600, voievodul Mihai Viteazul ceru împăratului habsburgic cetăţile Hust şi Chioar. În acel an, garnizoana avea 27 pedestraşi şi 6 bombardieri din Austria, Prusia Boemia, plus alţi nouă soldaţi. În 1605, fostul căpitan al lui Mihai Viteazu - Aga Leka, restituicetatea habsburgilor, fără a primi însă recompensa sperată. În acelaşi an, răsculaţii conduşi de viitorii principi Ştefan Bocskay şi Gabriel Bethlen, ocupară şi jefuiră Hustul.
Între anii 1604-1607 averile renumitei mănăstiri Peri au devenit proprietatea domeniului Hust.
În 1606, nobilii maramureşeni au dat 50 de călăreţi şi 100 de pedestraşi pentru garnizoana cetăţii.
Cetatea era condusă de un căpitan ajutat de vicecăpitan. Din personalul permanent mai făceau parte un administrator, contabil, doi pârcălabi, responsabilii cu aprovizionarea, pivnicerul, grădinarul, brutarul, temnicerul, păstori, tâmplari, cărămidari, pietrari, capelan, stupar, berar, cizmar, sticlar, ţigani fierari, şindrileri, argaţi etc.
În 1607, ex-principele Ştefan Bocskai lăsă prin testament domeniul cetăţii lui Valentin Drugeth de Homonna, însă Stările Transilvaniei au solicitat retrocedarea Hustului către Principat. În 1608, principele Gabriel Báthory răscumpără de la Valentin de Homonna Hustul şi Cămara de sare a Maramureşului, pentru 30.000 de florini. În 1611, cancelarul János Imreffy a propus răscumpărarea cetăţii. Acum castelan era Iosif Bornemisza, familiar al moştenitorului lui Valentin, Ştefan de Homonna, credincios habsburgilor.
În anul 1612, un număr de 71 de orăşeni din oraşele regale au fost înnobilaţi de principele Gabriel Báthory, ei fiind obligaţi să apere Hustul în caz de război.
În 1615, armata imperială habsburgică ocupă cetatea (reocupată din nou in 1618) pe care o cedă apoi principelui transilvan, Gabriel Bethlen. În 1636, principele Gheorghe Rákóczi I îl atacă la Hust pe comitele maramureşean Ştefan Bethlen, devenit între timp stăpânul cetăţii, dar acesta rezistă. De la Bethlen cetatea a trecut la fiica sa, Drusiana. În 1657, principele Gheorghe Rákóczi II îşi adăpostea acolo familia în frunte cu soţia Sofia, în acelaşi an cetatea fiind atacată de către poloni.
În 1658-1659, fostul domn moldovean Gheorghe Ştefan şi cronicarul Miron Costin, au poposit la Hust. În 1668, căpitanul cetăţii, Ştefan Frater cumpără cu 1.000 florini averile mănăstirii Peri.
În 1659, cetatea fu din nou atacată de tătari, apoi, în 1661-1662, de către turcii lui Ali Paşa şi tătarii lui Husein Paşa, care fură respinşi sub ziduri. Apărătorii au tras 5 lovituri de tun, alungând duşmanii. În suita lui Ali se afla şi cunoscutul cronicar Evlia Celebi care a descris Hustul astfel: „castelul este situat pe vârful muntelui Hossana, are ziduri groase şi puternice, iar turnurile sale ating cerul. Este inexpugnabil”.
 În 1661 principele Ioan Kemenyi şi-a trimis la Hust soţia, împreună cu soţiile altor magnaţi transilvăneni, sub paza a 400 soldaţi, pentru a le feri de atacurile tătarilor.
În 1670 Francisc Rakoczi I a venit la Hust împreună cu frumoasa sa soţie Elena Zriny. El a murit după un an, în timpul luptelor cu austriecii, iar văduva a ajuns în braţele lui Emeric Tokoly. Elena Zriny rezistă la Munkacs unui asediu de trei ani, în timp ce el lupta pe front. Apoi se predă,  înţelegerea cu austriecii a căzut, copiii i-au fost luaţi şi amândoi soţii au fugit în Turcia, unde au şi murit.
La 1677 garnizoana era compusă din 70 de pedeştri, majoritatea fiind mercenari germani. În 1689 imperialii au recucerit cetatea Hust.
În 1701, ex-principele Mihail Apafi II a vândut împăratului habsburgic Leopold I, pentru suma de 175.000 de florini, cetatea Hust, domeniul Bocicoi şi minele de sare maramureşene.
La 17 august 1703, Hustul fu cucerit de curuţii conduşi de nobilul maramureşean Emeric de Iloşva, care intră travestit în cetate, răzvrăti garnizoana împotriva castelanului Eithner pe care îl împuşcă, deschizând porţile pentru revoluţionari. Astfel, omul lui Rákóczi, nobilul maramureşean Gheorghe de Dolha, a ajuns castelan. Legenda spune că nu mult înainte de acest eveniment, Pintea Viteazu a asediat cetatea, bombardând-o cu tunuri confecţionate din cireş ferecate cu cercuri de fier.
Pe 15 martie 1705, la Hust fu întemniţat episcopul de Maramureş Iosif Stoica (devenit Sfântul Iosif Mărturisitorul), care a fost deţinut acolo câţiva ani.
În lunile martie-aprilie 1706, Dieta Transilvaniei se ţinu la Hust, iar pe 13 iunie 1707, un număr de 341 nobili a semnat în cetate actul de independenţă al Ardealului şi Partiumului şi detronarea habsburgilor.
La 1 septembrie 1717, o ceată de 9.000 de tătari, au încercat să se strecoare noaptea pe sub cetate pentru a intra în Maramureş. Aceştia au fost însă atacaţi de garnizoana Hustului şi de cetele conduse de Moise Codrea şi Sigismund Stoica, câţiva tătari fiind ucişi şi unii robi eliberaţi.
Pe 3 iulie 1768, un trăznet provocă explozia pulberăriei, care a distrus cetatea. În
1777, aceasta a fost definitiv părăsită şi demantelată (pietrele demolate slujind la construirea bis romano-catolice din oraşul de la poale), tunurile şi maşinile de luptă salvate fiind mutate în cetatea Kosice (Slovacia). În 1788, o puternică furtună cu fulgere şi vânturi năpraznice a pus la pământ ceea ce a mai rămas din castel. Şi aşa s-a sfârşit, după peste 400 de ani, povestea celui mai important castel-cetate maramureşean.
Situat pe un pinten stâncos de origine vulcanică, înalt de 331 metri (Dealul Cetăţii), Hustul avea două incinte fortificate şi nouă turnuri şi bastioane, fiind întins pe o suprafaţă de circa 12.000 mp. De la început, cetatea a fost centrată în jurul a două curţi, exterioară şi interioară. Aceasta avea poarta exterioară la sud-est şi o altă poartă, interioară, la nord-vest. Fiecare poartă era întărită cu două turnuri. În afara zidurilor exterioare, se afla un şanţ sec, traversat de un singur pod suspendat, cel care ducea la poarta exterioară.
La est, fortificaţia era întărită de un turn triunghiular, iar la vest şi nord de bastioane. Turnul triunghiular de est era folosit ca loc de antrenament pentru artilerişti, acolo aflându-se cel mai puternic tun al Hustului.
Între anii 1530-1590, cetatea a suferit multiple întăriri şi adaosuri. Partea sudică a fortificaţiei – numită Ferdinand, a fost încheiată la 1550. Aici s-a ridicat un turn cilindric cu trei etaje: primul era depozit de pulbere, al doilea servind de capelă, iar ultimul, ca arsenal.
În curtea exterioară (de jos) erau situate toate clădirile administrative, magaziile, cazărmile, închisoarea, capela cetăţii, cazematele şi cisternele pentru apă. În curtea interioară (superioară) se aflau apartamentele de locuit ale comandanţilor şi proprietarilor castelului şi fântîna Ferdinand, adâncă de 160 metri (!). Turnul Paznicului, pătrat, proteja partea nordică a fortificaţiei. Castelul a avut numeroase pasaje subterane, care acum sunt acoperite cu moloz şi pământ.
Azi, tot ce se mai poate vedea din cetatea Hust sunt rămăşiţele celor două porţi, ruinele turnului pulberăriei şi cele ale bastioanelor şi zidurilor care o înconjurau cândva.


Pentru turistul amator de ziduri vechi de cetăţi, Maramureşul de azi nu oferă mare lucru. În Maramureşul istoric se pot vedea ruina turnului de la Onceşti, fundaţiile reşedinţei din Bogdan Vodă şi castelul din Coştiui, care nu a păstrat însă nici un element de apărare. La Sarasău, urmele valului de pământ sunt abia perceptibile, la fel ca zidul mănăstirii Remeţi, iar la Sighet doar din Casa Cămării ce au mai rămas în picioare două porţiuni din zidul de incintă.
Iar în Maramureşul de nord se pot vedea ruinele cetăţii Hust, şanţul cetăţii Visc şi, mai ales, castelul Dolha care este cea mai bine păstrată fortificaţie medievală maramureşeană.
Atât a mai rămas din frumoasele şi puternice cetăţi, castele şi întărituri medievale maramureşene...

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2017