„Să fii român!” de Dan Puric
Încă o carte pe care cititorii o vor aprecia pentru ideile frumoase, pentru poveştile cu tâlc ale autorului. Înainte de a începe observaţiile mele, nu pot trece de aşa-zisa corectură a cărţii, făcută de mântuială. Textul e scris cu diacritice, dar în supărător de multe locuri lipsesc. Uneori lipsesc litere pur şi simplu. Ce s-a corectat? Dau nişte exemple pentru că altfel s-ar putea să se creadă că sunt de rea-credinţă şi sunt penultima persoană care ar putea fi acuzată de aşa ceva:
-pag. 44: „Duhului ce_ sfânt”
-pag. 62: „o insula” (o insulă)
-pag 84: „poarta” (poartă)
-pag. 94: „în ansamblu_ ei”
-pag. 166: „tu sa crezi” (tu să crezi)
Dan Puric a scris o carte despre
„...sufletul acestui popor aruncat în lume şi mângâiat doar de Marea Neagră”,
o carte care ne îndeamnă, aproape ne porunceşte să fim români. Simte nevoia autorul să evidenţieze latura pozitivă a fiinţei naţionale. Doar că uneori mai trebuie să vedem şi partea întunecată a unora dintre noi. Când vorbeşte despre bancurile românilor, dă, printre altele şi pe cel cu discuţia între doi ţigani, tată şi fiu, despre ce să „ia”: trenul-zice fiul; şinele, zice tatăl. În faţa acestui răspuns, Dan Puric se extaziază şi scoate în evidenţă înţelepciunea replicii date de tată. Dacă nu-s şinele, nu se poate transporta pe calea ferată nimic din bogăţiile patriei.
Mă rog...un punct de vedere. Eu cred că şine s-au mai furat pe ici-pe colo în ţara asta, s-au tăiat şi s-au vândut la fier vechi...De trenuri tăiate feliuţe subţiri şi apoi vândute la bucăţică nu prea am auzit.
Revenind la imperativul titlului, sunt mai repede de partea poetului Geo Dumitrescu. Acesta, în poezia „Inscripţie pe piatra de hotar” are două versuri care lămuresc cel mai bine poziţia pe care trebuie s-o avem:
„dar a ieşit aşa: să fiu român,/ şi eu cu soarta asta mă împac!”
Dan Puric, la fel ca mulţi care au apucat aberaţiile comunismului, are amintiri cenuşii, neplăcute din acei ani. Copil fiind, îsi aduce aminte de acele
„Case imense puse una peste alta, cutii de ciment pline de igrasie sufletească ce adăposteau jucării singure, aruncate de cei care le folosiseră în groapa unui cumplit destin comun al suferinţei.”
Tramvaiele erau locurile unde
„tristeţea se prăvălea pe ferestre [...]”,
Iar pereţii interiori ai instituţiilor erau decoraţi cu
„...tablourile oficiale, mari şi triste ce reprezentau figurile unor oameni îngheţaţi de o idee, ca nişte cariatide umile ce susţineau pe umerii lor fără vlagă frontonul unui templu barbar”.
Actorul-scriitor nu-l poate uita pe miliţianul care i-a amendat bunica şi care nu ştia să scrie corect. Bunica
„era istoria revoluţionară, mămăica era răspunsul firesc al vieţii![...] El era instrumentul unei autorităţi ilegitime, mămăica era expresia unei instanţe ce rostuia lumea în matca ei firească!”
Anii au trecut, acum privim spre Vest şi tânjim spre acelaşi punct cardinal, dar uniformizarea propusă de UE este o cauză pierdută, văzută similar cu
„...a băga toţi iepurii într-un sac şi să le dai la toţi un singur morcov în formă de euro creându-le astfel reflexul gândirii unice [...]”
Apoi autorul ajunge la punctul culminant al întregii cărţi-eseu cu un titlu imperativ, declarând că
„Ni s-a indus frica de propria noastră identitate până la paroxismul acestei cumplite stări, care a dus la ruşinea de a fi român.”
Ce ne facem că pe mulţi ne cam apucă ruşinea văzând ce drumuri, ce curat e pe la alţii?
Dan Puric ne reaminteşte că Mihai Eminescu spunea că:
„Tara (carenţa) cea mai mare a poporului român este lipsa încrederii în sine”
Neîncrederea a apărut întâi în conducători, incapabili să construiască drumuri trainice, să dea legi drepte, să nu permită vinderea pământului străinilor, oamenii să găsească legume şi fructe româneşti şi pe ici, pe colo de la alţii. Văzând că nu se întâmplă nimic din toate astea şi încă multe altele pe care nu le mai reamintesc, pe omul de rând îl cam părăseşte încrederea că mâine va fi mai bine...
O idee foarte interesantă este că în cartea scrisă în engleză de George Manu, „Cortina de fier”, la sfârşitul ultimului război mondial, se arăta că bolşevizarea în România va fi diferită de bolşevizarea din Serbia sau Bulgaria. Istoria- continuă Dam Puric- i-a dat dreptate lui Manu: în Serbia sau Bulgaria s-a mers pe ideea de panslavism, în România pe ideea conflictului interetnic sau/şi interconfesional.
O metaforă foarte eficace foloseşte Dan Puric spunând că dărămarea zidului Berlinului nu i-a produs bucurie, pentru că zidul s-a dărâmat peste noi. Argumentează cele afirmate cu observaţia că acum Europa este
„a patologiilor sexuale, [...], a libertăţilor eşuate în sinistre libertinaje ce jignesc profund credinţa oamenilor, identitatea lor şi, mai mult, schilodesc natura umană.”
Dan Puric scrie că
„Românul de azi [...] alunecă lejer pe panta degenerării naţionale, se mitocănizează şi, mai grav, tinde să se neantizeze, nemaiavând capacitatea de a fi român şi, mai ales, aceea de a se desăvârşi ca român.”
Tonul vine de sus, domnule Dan Puric!...Autorul mai spune că umorul românesc
„este ucenicul vrăjitor ce face sinapse imprevizibile, uluitoare, aruncând în aer în fracţiuni de secundă: prostia, inerţiile şi rutinele noastre, fricile şi limitele de gândire”
Poate aşa o fi, dar să nu uităm că noi întotdeauna am ştiut să facem haz de necaz. Şi cu atâta am rămas... S-a mers câteodată de la vorbă la faptă, ca-n povestea cu albina-regină, care-i superbă, chiar dac-ar fi o simplă poveste, cu atât mai mult ar fi absolut admirabilă dac-ar fi adevărată. Trebuie neapărat de citit cartea!
Dan Puric se lansează într-o justificată diatribă împotriva intelectualului oportunist român, văzut ca
„denigratorul de serviciu al propriului său popor, [care] caută adevărul neamului din care s-a născut nu în întunericul tainei sale în care zace aşezat în istorie, ci numai acolo unde i se aprinde lui lumina; [...] de la Răsărit sau ca astăzi din Apus, sau de peste ocean.”
Apoi scrie ceva atât de mişcător, ceva care a „topit” într-o secundă anii care au trecut de la perioada când citeam poveşti. De unele mă despărţeam aşa cum spune autorul, amintindu-şi de despărţirea de un duhovnic:
„M-am despărţit de bunul şi blândul părinte îmbrăţişându-l cu un soi de durere, ca şi cum mă despărţeam de un basm frumos, ce pentru o clipă mi-a luminat sufletul.”
„Cine cheamă astăzi înaltele feţe ale BOR pe aceleaşi trepte ale tribunalului unde au fost duşi rând pe rând borfaşii, hoţii, [...] marii corupţi ai ţării care, cu cinism şi în bătaie de joc la adresa poporului român, au fost condamnaţi cu suspendare [...]. Sacrul trebuie să dea raportul în poziţia de drepţi, neclintit în faţa contingentului trecător şi meschin. Adică Biserica este chemată la raport de un epifenomen social numit DNA.”
Scrie autorul pe undeva, mai pe la sfârşitul cărţii. Nu cred că trebuie confundată Biserica cu unii slujbaşi ai ei care poate n-au prea multe legături cu cele sfinte. Sigur că şi DNA poate greşi, dar trebuie să se ştie că dintre muritori nimeni nu-i infailibil!
Cartea se încheie într-un mod optimist. Poporul român e
„dotat cu două lucruri rare care îi dau rezistenţa: răbdarea şi sublima elasticitate care tot timpul îi permite să se ridice.”
Aşa să fie!